Pasiunea unei obsesii..

Cum se explica existenta mea? Are viata vre'un sens?
Adunatura de cuvinte, iar scrise in mormanul de judecati tarzii, fac din fiinta mea 1001 de intrebari de care raspuns imi este teama sa'l deslusesc.
Ce himera, ce animal, ce fiinta mai este si acest om? Dar ce sunt? Un lucru care cugeta..
Traiesc, deci exist, stiu ca exist insa observ, absolut totul in jurul meu nu e nimic ce poate apartine sferei existentei sau firii mele. Ma indoiesc, inteleg, neg, voiesc, nu voiesc, totodata imi imaginez, dar mai presus de toate "simt". "Simt" simplu fapt ca stiu de existenta mea,terminate sunt restul caracteristicilor ce ma definesc ca fiinta rationala.
Nu sunt decat o trestie, probabil cea mai slaba din intreaga natura, dar simt si cuget.Nu am nevoie de un intreg univers armat pentru a ma putea strivi. O singura picatura de lacrima, o singura privire e destul ca sa ma poata ucide. Insa ma sinucid cu propria voita , caci privesc acolo unde sufletul meu trage si acolo unde defapt nu mi'e miezul existentei si vars acea picatura de apa pentru haosul nepotrivit.Poate viata merita sau nu traita, poate raspund sau nu la intrebarile potrivite, insa nu imi propun in nici un chip sa ofer certitudini, ci sa pun sub semnul indoielii ceea ce cred ca stiu. Ma joc cu mintea mea , te joci cu mintea mea, ma omori ma pui sub semnul unui inconstiient absurd a unui haos plin. Ce haos? ce ingramadire de contradictii? Judec totul in jurul meu, chiar si natura care ea insasi m'a invatat ca am un trup, care sufera la durere, care simte ce inseamna durerea , caruia i'e neplacut atunci cand sufera de foame de sete, care se indoieste mereu de aflarea unui adevar putred.
Nu am vazut pe nimeni murind pentru o durere banala, dar azi am vazut o singura fiita. M'am uitat in oglinda si am vazut aceea persoana trista si plina de ura, acea moarte plina de durerea unui suflet strivit.Am fost ucisa de ideiile si iluzii pe care le'am dat sufletului pentru a trai, acea ratiunea numita si ratiunea pentru a muri.Nu mi'a dat nimeni nici un loc sigur, nici o infatisare proprie, nici vreo favoare deosebita, dar am ales calea unui lumii banale.
Nu am avut vreodata nevoia de tine ca sa ma poti intelege si nici nu cred ca as putea sa iti cer asa ceva vreodata, pentru ca iti va fii mult mai greu decat iti poti imagina . Nu te chinui sa intelegi de ce scriu asta. Pentru ca in decursul timpului vei realiza ca e mai bine sa inelegi ce simt.
Ca şi marile opere, sentimentele adînci semnifică întotdeauna
mai mult decît au conştiinţa că spun. Perseverenţa unei porniri sau a
unei repulsii într-un suflet se regăseşte în anumite deprinderi de a
face şi de a gîndi, se continuă în consecinţe pe care sufletul însusi
le ignoră. Marile sentimente poartă în ele însele propriul lor univers,
splendid sau mizerabil. Ele luminează cu pasiunea lor o lume
exclusivă, în care îşi regăsesc propriul climat.